|
|
Inigo Lopez de Mendoza |
Când vroiam să uit Tot ce a fost între noi. Mă amăgeam singură Că am si uitat culoarea ochilor tăi Si îmi repetam noapte de noapte Că numele tău e cel mai urât dintre toate, Că părul tău rebel n-are deloc personalitate Si că, în fond…esti un om ca toti ceilalti. Vroiam să cred Că prezenta ta nu-mi mai provoacă fiori Si glasul tău nu-mi mai răsună în suflet Zile de-a rândul după ce mi-ai rostit numele. Vroiam să fiu rece si calculată, Să nu-mi pese că zâmbesti sau că plângi, Vroiam să uit cei doi copii nătângi Ce poate s-au iubit, demult, odată… Vroiam atât de mult să uit Si n-am putut; Nu m-au lăsat ochii tăi Care mi-au rămas în adâncul sufletului La fel de mirati si de negri Ca în prima zi când înfloreau teii Si m-ai întrebat cine sunt. |