| Toamna | Ploaie caldă |
|
Toamna e toamnă doar pentru cei singuri, Care stiu că si frunzele mor, Toamna e toamnă doar pentru aceia Ce au toamnă în sufletele lor. Există însă inimi pentru care Nu e toamnă nici măcar o zi, Nici când plouă, nici când nu e soare, Nici când frunze cad pe-alei pustii. Cad frunzele si pentru acele inimi Dar nu mai cad stinghere ca-n trecut, E vesnicia cea ce le uneste Atunci când se despart de pomul mut. Pentru unii toamna e o lege, Pentru altii e un fapt banal. Pentru cei ce nu iubesc, se întelege, Toamna e sfârsitul general. Pentru cei ce si-au găsit menirea Toamna nu mai e nicicând ce-a fost, Căci de când i-a săgetat iubirea Chiar si toamnei i-au găsit un rost. Cufundată-n haos si minciună Lumea este înc-o mare taină, Însă de n-ar fi iubirea Universul tot ar fi… o toamnă. |
Frunze moarte măturând cărări, Suflete gonite din copaci, Si împrăstiate-n patru zări, Pe la colturi ortu’ popii dati. Pomii nu vă mai primesc la ei, Ploaia vă alungă de pe-asfalt, Nu mai aveti loc pe nicăieri, Între-un Univers si Celălalt. Azurit a fost cerul cândva, Dar a ars mocnit de-atâta soare. Acum e doar cenusă gri si grea, Dar cenusa-n vatră-i trecătoare. Ploaia rece cade din înalt, Plouă, dar în suflete cald, Căci avem o rază de lumină Ruptă din seninul ce-o să vină.
|