|
|
|
“Tu crezi c-a fost iubire adevărată? Eu cred c'a fost o scurtă nebunie.” I. Minulescu |
|
Mi-e sufletul pustiu si fără vlagă; O dată doar ar vrea să te mai vadă, Dar nu-l mai tulbură un lut nesimtitor Cu ochi de zeu si chip de muritor. De aceea în viată când te întâlneste Nu pleacă capul, nu se înroseste, Rămâne demn, căci nu-i mai tulburi firea Ai chip divin ce-nvolbură simtirea, Dar inima ti-e tot nesimtitoare: Tu nu-ntelegi că l-a ucis iubirea? Iubirea care, vai, a fost prea mare ! Si indiferenta poate, si destinul I-au picurat în inimă veninul, Dar de-ar muri si toată omenirea Nu ar avea în el un gol mai mare Decât atunci când a plecat iubirea Si singur l-a lăsat, fără apărare. Acum nu simte nici cel mai mic fior Când soarta face să-i apari în cale, Ci simte doar în cuget o mustrare Că a iubit atât un muritor Si c-a lăsat iubirea să-l doboare. |