Si florile vorbesc...- Vlad Ghimbasi
[email protected]
Dupa disparitia fetei din mijolcul petreceri imparatul si sotia incepura sa se framante. Isi faceau continuu griji si nu dura mult pana ce dadura ordine sa-i caute unui slujitor mai credincios care si pleca in cercetare, furisandu-se prin colturi intunecoase sa nu fie vazut. Cauta mai intai prin cateva balcoane adiacente salii balului, apoi se strecura afara pe terasa, insa nu-i putu gasi. Zburasera de mult timp si astfel se intoarse fara de rezultat in fata parintilor fetei.
La confirmarea disparitiei fetei, se produse zarva. Toti curteni incepura cautarile atat in sumedenia de camere si cotloane ale palatului, cat si in imprejurimi grabiti continuu mai ales de imparateasa ingrijorata si suparata in acelasi timp ca o mama grijulie ce era. Insa cel mai mult suferea parca Camelia, surioara tot timplu informata despre tot ceea ce se petrecea cu Lo si care acum nu avea nici o idee despre locul in care s-ar putea afla.
Dupa cateva ore bune de cautari, sfarsite fara rezultat, cerul incepu sa se albeasca de lumina rasaritului, devenind din negru un bleu tot mai deschis. Parinti zbuciumati si sora se pregateau sa urce si eu in iatacurile lor, cand le fulgera prim minte un lucru. Camelia striga deodata:
- Stiu! si se intoarse iute spre coridorul ce ducea spre camera fetei. Aici nu s-a uitat nimenea... Haide-ti!
Grabind pasi se indreptara cu toti spre iatac, intrara pe usa si vazand-o asezata pe pat, cu puisorul de perna in brate sarira repede s-o imbratiseze. Lo, trezita de zgomotul produs, se freca usor la ochi si observadu-i ramase o clipa muta apoi intreba:
- Ce se intampla? De ce sunteti toti aici asa de dimineata? Nu va este somn deloc ca eu sunt inca franta de oboseala...
- Hei unde-ai fost, te-am cautat toata noaptea? intreba corioasa si bucuroasa totodata ca o revede Camelia.
- Puteai macar sa zici cand te duci la culcare! Ne-am facut o multime de griji... adauga imparateasa cu ochi lacrimand.
- De ce esti asa de iresponsabila? incepu s-o mustruluiasca tatal, dar pe o voce care era mai mult blanda si voiasa decat aspra ca de obicei.
Apoi incepura fiecare cu povestile. Imparatul povesti cum pusese toti curtenii s-o caue si ca trimisese chiar si garzi prin tinuturile vecine; mama o cam certa ca o facuse sa nu poate fi linistita toata noaptea, iar sora, mai mica si mai intelegatoare, dar suparata totusi, supina usor, mai mult in gand, apoi ii zise cam in gluma, cam in serios:
- Dar cu tanarul misterios ce s-a intamplat ca ultima data cu el te-am vazut? si la auzul acestor cuvinte fata se framanta putin, iar imparatul si imparateasa ciulira urechile.
- Stiti ca dupa ce am dansat... si apoi el a plecat..., ezita putin apoi reula mai hotarata, da a plecat, iar eu obosita fiind m-am strecurat afara sa iau aer si cand am ajuns acolo, mirosul florilor m-a facut sa plec la culcare...
Aceste vorbe le luara parca o piatra de pe inima parintilor, insa Camelia care-si cunostea mult mai bine sora remarca ezitarea si isi dadu seama ca ne era prea adevarat ce auzise de la ea. Nu dori sa o dea de gol si incerca sa schimbe imediat subiectul:
- Atunci hai s-o lasam sa mai doarma ca inca este devreme si sa mergem si noi la culcare caci eu sunt franta de oboseala.
- Asa e, aproba imparatul si, sculandu-se dupa pat, plecara spre usa din lemn negru de abanos, apoi iesira pe rand si lundu-si larevedere plecara spre iatacele lor.
Fata ramase din nou singura in odaia mare, usor luminata de lumina zorilor, si se intinse pe patul cu fata in sus. Ii era somn, dar de data asta nu putu sa adoarma. Se tot gandea la Hevinion, la fiecare clipa petrecuta cu el, la sarutul fatal de rece, la privirea lui cu sclipiri verzi, la toate care se petrecusera si totul i se parea un vis, ceva ireal si parca numai dragostea pentru el era aievea, restul nu mai contand.
Dupa despartirea de fata si de locurile acelea mirifice, infrumusetate parca cu imaginea castelului, o cladire inalta, impunatoare ce se vedea si dupa trecerea orizontului, naluca se indeparta repede, incepand sa urce spre cer, apoi sa coboare spre mare si, in cele din urma sa urce iar spre inaltimile munti. Acolo trecu peste cateva creste si, ocolind o culme, intra de-a dreptul prin conul unui vulcan. Cobora rapid, fara sa se uite inapoi. Merse asa pana ce peretele se indrepta si, apropiandu-se de el, apasa o trapa si disparu fara urma in stanca.
Strabatu un labirint format din numeroase pesteri si coridoare lungi, intunecoase, si ajunse in cele din urma intr-un spatiu larg, deschis parca spre o alta lume, a adancurilor. Acolo se intindea parca la nesfarsit o imparatie uitata, ale carei origini nu erau cunoscute. Spatiu era acoperit de o cupola de diamant, care reflecta lumina produsa pe ici colo de raurile de lava ce braszau tinutul. Aerul era racit de ghetari ce sa gaseau pe marginile uriasei pesteri, si incalzit totodata de suvoiele de lava ce se adunau central intr-ul lac urias in forma de semiluna. Foarte aproape de lac se indindea pe intrandul de pamant, neacoperit de magma, un templu uitat de vreme. Tocmai acolo se indrepta si Hevinion.
Templul era intins pe un plan semicircular, cu partea rotunda inspre lacul de roca topita. Avea un acoperisi plat si alb, din sticla mata, cu cele doua colturi redicate in sus, sub forma unor varfuri de papuci turcesti, iar partea rotunjita lasata putin in jos si brodata cu numeroasi ciucuri de cristal ce spanzurau in jos precum siragurile de margele. Intrarea era se faca prin partea derapta a constructiei, strajuita de coloane inalte, din marmura neagra, sculptata cu deferite vietuitoare ciudate, de mult disparute si ele.
Naluca isi opri zborul si cobora tocmai pe treptele albe ca spuma laptelui ale templului, trecu apoi pe langa coloanele inalte si negre, spre a ajunge intr-o sala mare cu podeaua de clestar si tavanul din cristal. In mijlocul salii se gasea o masa hexagonala, cu sase scaune in jurul ei, iar de-a lungul peretilor sapte usi: una pe care intrase Hevinion, si inca sase ce dadeau in incaperi dinspre lacul de foc. Printul isi urma drumul spre a treia usa, patrunse prin ea in camera sa si ramase acolo timp indelungat.
Dupa noaptea zbuciumata de la palat toti curtenii, precum si regele si regina, ca sa nu mai vorbim de Camelia, sora mai mica a printesei, adormisera si nu se trezira pana aproape de ora pranzului. Fata insa iesise in gradina palatului de pe la noua si, neavand ce face singura, se plimba printre covoarele de flori multicolore. Porni apoi spre niste salcii pletoase din jurul unui lac, unde se afa o bancuta aurita, facuta special pentru cele doua printese. Se aseza pe ea si sapand repede de pantofiorii gingasi, isi trecu piciorul prin iara matasoasa din jurul ei, brodata ici colo ci flori si arbusti vesnic verzi.
Mireasma florilor si aerul umed dinspre lac inspirau pe oricine la visare, iar printesa, nemaistand nici o clipa pe ganduri incepu sa zburde desculta prin iarba inca putin umezita de roua. Dupa ce alerga ceva timp imbatata parca de lumina soarelului si mirosul florilor se aseza jos langa un petic multicolor spre a impleti o coronita.
Culegand minunatele corole si gandindu-se inca la Hevinoin, fata auzi ca prin somn un susotit atat de incet incat nu inteleasa nimic. Se indrepta usor spre locul de unde porneau sunetele ciudate si, dupa cativa pasi, incepu sa le distinga. Ele rosteau un mit stravechi: "Pe cand cerul era de diamant si luna de cristal, cand vietuitoarele era uriase si plantele la fel, pe atunci cand totul era vis si realitatea nu se putea distinge existau undeva, pierduti in timp cinci minuni, cinci forme de viata primordiale ce s-au intrupat in cinci mari intelepti ce stapaneu fiecare cate un element. Renios, prima forma din cele cinci, stapanea aerul, Erton avea puterea roci si a pamantului, Defos, stapan peste foc, Oasis, forta apei si in cele din urma Hevinion cu puterea spiritului, a tot ceea ce este si nu este, a inexistentetie insesi."
La auzul numelui fata tresari brusc si facu un zgomot aproape surd, ca un suspin de uimire. Vocea inceta, iar fata ramasa singura in mijlocul gradinii multicolore. Dandu-si seama ca fusese descoperita incepu sa planga cu gandul atat ca nu auzise povestea, dar mai ales ca nu stia nimic de Hevinion si un dor puternic o cuprinsese la auzul numelui sau soptit de nu se stie cine... Plangea, gangurind ca un prunc, cu lacrimi marunte si fierbinti. Avea mainile la ochi, asezata jos pe iarba din mijlocul florilor, cu gandul dus... dar parca auzi ceva:
- Cine-i acolo, cine plange?
Fata se opri si roti din nou capul spre voce dar nu putu observa nimic. Stearsa instinctiv ochii ei adanci, plini de lacrimi ca o mare pe timp de furtuna, si se uita mai mai atent in jurul ei: peste tot numai flori si iarba verde, nici urma de vietate, natura era incremenita.
- Hei, hei! Ce te tot uiti asa? Sunt aici, jos... relua vocea care aparuse de nicaieri.
Printesa privi jos, spre covorul de flori din fata eu si nu mica in fu mirarea cand observa ca exact in mijloc se gasea o floare mai mare, rosie, pe care sta ca pe un scaun o vietate pe cat de ciudata pe atat de frumoase. Avea un corpul cat o petala de trandafir, doua manute ca firul de par de subtiri si stralucitoare ca niste raze de lumina, si era acoperita de o rochita din panza de paianjen, din care se vedeau doar farfetele picioruselor neacoperite. Capsorul ca o gamalie de ac lasa sa curga in spatele lui un par auriu, buclat ce dadea creaturii un aer jucaus, zglobiu. Langa ea, alte cateva flori purtau si ele vietati asemanatoare cu cea din floarea rosi, dar mai putin stralucitoare, insa si ele tot vesele, cu fetisoare fine si mici, imbracate in culori multicolore. La vederea acestor fiinte mici si caraghioase fata incepu sa zanbeasca, izbugnind in ras: "Se vede ca n-am dormit bine noaptea trecuta si acum imi imaginez tot soiul de lucruri ciudate... " isi zisa ea in gand.
- Ciudati mai sunteti voi oamenii! continua mica vietate. O clipa plangeti si una radeti. Fata se opri si pe un ton destul de serios intreba:
- Dar sunteti reali?! Cine esti, ce sunteti voi?
- Stai usor, nu te agita atata... Eu ma numesc Simina si sunt si eu printesa ca si tine.
- De unde sti ca sunt printesa?!
- Se vede ca nici macar n-ai auzit de noi, de la nimeni. Noi suntem spiritele florilor si umblam peste tot, oriunde si nicaieri in acelasi timp; trecem de la o floare la alta, dintr-o planta intr-un arbust si putem vedea si auzi tot. Nimic nu ne scapa si stim tot ce se petrece pe uscat si in mare, de-a lungul intregii lumi. Stiam ca esti aici si, afand de la un slujitor ca te-ai indragostit de Hevinion am hotarat sa vorbim despre el...
- Vreau sa stiu mai multe, va rog, daca puteti sa-mi mai ziceti, il ador, il iubesc din tot sufletul... as vrea sa ma duc la el, sa petrecem fiecare moment impreuna.
- Dar vazand ca te apropii am crezut ca ne poti rani si am tacut. Sti noi spiritele nu suntem prea apropiati de voi oamenii, nu pentru ca noi n-am vrea ci pentru ca daca am fi, intr-un fel sau altul ne-ati putea rani. Uricum, vazandu-te plangand, mi-a parut rau sa plec si am hotarat sa-ti vorbesc.
Timp in care cele doua stateau de vorba se adunasera in jurul lor toate micutele vietati, venisera si fluturi atrasi de mireasma ce o imprastiau florile in vazduhul caldut si putin umed, luminat de raze galbui ce semanau cu picaturi dintr-o ploaie de lumina. Era ora zece si jumatate si aerul dadea impresia de zi de primavara tarzie, umplut de arome, adia lin, pipaind parca parul tinerei Lo. In bataia usoara a vantului fata cu o zeita cu pletele involburate gata oricand sa seduca oricine, sau sa-l omoare printr-o privire ucigator de gingasa.
La palat totul era imbracat de liniste si pace; toata lumea se ohihnea dupa noapte zbuciumata pe care o petrecusera cu totii in cautarea printesei. Numai cativa strajeri in posturile veghe erau inca treji asteptandu-si cu nerabdare schimbul.
Se apropia pranzul cand curtenii incepura sa se trezeasca, dar primul fu totusi regele, care dupa ce se inviora cu apa rece si putin parfumata, chema slujitorii sa-i aduca tinuta "normala", de "lucru", constand intr-o pereche de pantoloni negrii de matase, o camasa alba, cu broderie pe marginile gulerului, peste care punta o vesta din catifea rosie, peste care se afla o haina cu umeri fixi de culoare neagra si, desigur, mantia brodata si prinsa pe fiecare umar cu cate un ciucuri de aur. Se echipa si porni spre bibleoteca de langa sala tronului, unde se delecta in fiecare dimineata cu scrierile marilor intelepti. De data asta nu putu sa citeasca prea mult datorita timpului scurc pana la servirea pranzului.
Se sculasera si regina, Camelia, precum si celelalte persoane feminine de la palat si fura si ele gata spre a servi pranzul cu toti, in jurul orei douasprezece si jumatate.
Totul parea monoton, ca orice alta zi normala de la palat; Camelia, de indata ce se trezi si se imbraca, iesi si ea in gradinile palatului, unde o cauta pe Lo, stiind ca acolo isi petrece diminetile.
Mearsa ce mearza printre randurile de flori, dar nu o gasi si se ingrepta apoi spre lac.
Cat timp la curte viata isi relua agitatia plictisitoare, Lo si micile creaturi petrecura impreuna ceva vreme in care printesa afla mai departe continuarea povestii:
"... in acele vremuri, totul era arminios, iar oameni se intelegeau intre ei, nu existau nici boli nimicitoare, nici saracie sau foamete. Renios, Erton, Defos si Oasis, sprijiniti si de Hevinion vegheau la pacea planetei. Ca si acum si atunci erau mereu singuri, feriti de lume, izolati in templu lor Cringean, onconjurat pe atunci de un lac cristalin din farful muntilor.
Totul era minunat, pana intr-o zi cand, haihui de felul sau, Hevinion isi incepe calatoria sa obisnuita, zburand pe deasupra norilor, veghiand la pace sufleteasca a vietuitoarelor, si amuzandu-se de nimicnicia oamenilor. Si mergand el asa, peste locuri de poveste, vede o clipa un loc nemaivazut, cu iarba verde inchis, copaci cu frunzis des pe margini, iar din mijlocul poienii izvorea dintro mica stanca un firicel de apa cu sclipiri auri in bataia soarelui. Coboara pe pamant, atinge cu piciorul iarba frageda, bea apa limpede si, in tacerea aceea stranie, in apuca un somn puternic. Simtindu-se in siguranta, ocrotit de padurea deasa din jurul sau, hotaraste sa nu se mai intoarca la templu si sa ramana intins pe iarba, mangaiat de razele soarelui.
Adormise rapid si greu, neralizand ca se facuse seara si parca putin racoare. Se scula din somnul sau si nu mica ii fu mirarea cand auzi un plans incet, duios... Speriat, la inceput vru sa plece crezandu-se descoperit, dar auzind ganguritul i facu mila se apropie de locul din care veneau sunetele. Vazu un copil cu parul balai, asezat jos langa un copac ce plangea usor, nevinovat. Il mangaie usor pe crestet si-l intreba:
- Cine esti? De ce plangi asa micutule? Ce s-a intamplat?
Copilul, linistit ca prin farmec de atingerea stranie incarcata cu multa energie, emanata de fiinta fortei, duse repede mainile si-si sterese lacrimile, vrand sa para cat mai curajos, apoi raspunse destul de tare, dar cu un tremur in glas:
- Mama mi-a zis sa nu vorbesc cu strainii asa ca...
- Eu nu sunt un strain, il intrerupse Hevinion cu o voce calda sau cat putea fi de canda din spiritul rece al unui nemuritor. Pe mine ma cheama Hevinion.
- Eu sunt Lostin si m-am pierdut; incepu iar sa planga.
Hevinion se aseza jos langa el si-l cuprinse cu mainile lui reci, care acum devenisera parca mai calde, invelindu-l apoi cu mantia-i neagra. Cel mic, care tremurase pana acum, incepu sa se linisteasca si ii supse lu Hevinion ca el e fiul regelui Evon care are palatul nu departe de locurile acestea si ca jucandu-se in gradina de la marginea paduri si indepartase de casa, alergand de la un copac la altul. Auzind intamplarea trista in felul ei, Hevinion hotara sa-l duca acasa si ii zisa baiatului sa se tina bine in bratele lui. Apoi se desprinse de sol si incepu sa caute cu ochii palatul. Il zari destul de repede, porni spre el, apoi cobora la marginea padurii. Puse joc pe Lostin si-i zise:
- Eu te-am adus pana aici insa mai aproape nu mai pot sa vin.
- Nu-i nimic, de aici pot si eu. Dar te voi mai vedea vreodata?
- Nu se stie, poate o sa mai vin, si gandindu-se la singuratate, da sigur o sa mai vin. Tu insa nu trebuie sa spui nimanui de mine, ca si cum nu mai fi cunoscut niciodata, iar daca te intreaba unde ai fost sa le zici ca ai adormit in gradina si abia acum te-ai trezit.
Zicand acestea Hevinion isi relua repede zborul de veghe peste munti si peste ape, deasupra oraselor si satelor, spre a linisti spiritele tuturor, intorcandu-se tarziu, foarte tarziu la templu.
Noapte tecu parca mai repede si veni iar dimineata cu razele soarelui ce dadeau o nuanta galben-verzuie cerului. Naluca nu apucase sa zaboveasca mult si isi relua iar zborul peste marile intinderi ale Terrei. Se apropia iar amiaza cu aerul uscat cand ii reveni in minte ostovul racoros al padurii si toate ce se intamplasera ziua trecuta. Isi reaminti de somnul ireal pe care-l avusese, de copilui inocent si lipsit de aparare, de senzatia disparitiei singuratati, e izvorul cu apta limpede din mijlocul poienii, si, fara sa stea prea mult pe ganduri, se indrepta spre locul vrajit. Ajunse acolo intr-o secunda, cobora usor in poiana si la fel ca prima data se intinse pe iarba.
De data aceasta nu se mai mira cand auzi pasii zburdalnici ai micutului venind spre dansul. Icepura sa vorbeasca si Hevinion ii povestea despre locurile pe care le vedea, despre lume, despre lumea lor, a nemuritorilor. Si zilele treceau: forta vene la neinsemnatul muritor cu care se imprietenise; cateodata zburau impreuna, alteori stateau doar de povesti, dar se simteau apropiati totusi. Copilul crestea, Hevinion ramanea acelasi... Micul Lostin ajunsese la varsta la care devenise aproape un sfatuitor al nalucii; invatase de la ea sa-si foloseasca putina energie ce avea si chiar s-o mareasca in timp, dar la lucruri marunte: ridica obiecte marunte, ghicea anumite gandurii sau cuvinte ale persoanelor din jur.
Legatura lor dura asa timp indelungat, pana cand Lostin implini varsta de saptesprezece ani. Atunci, in timpul serbarii, dintr-o neatentie cauzata poate de bucurie, daramase tortul cu ajutorul energiei. Lucrul acesta ar fi putut sa treaca neobservat daca din cauza rasului, scena fiind destul de comica, n-ar fi inceput sa pluteasca in aer. Vazundu-l toti amutira, si abia atunci isi dete seama ca era descoperit. Nemaiavand ce face le povesti despre forta primordiala ce-l invatase toate acestea si le spusa ca va incerca sa-l aduca la palat data viitoare ca sa-l cunoasca si ei.
Tatal lui Lostin dadu ordine pentru ca tot palatul sa fie pregatit pentru o asa nemaipomenita vizita, dar in mintea lui plutea ceva ascuns. Stia de la inceput ca un lucru ca folosirea energie corpului asfel e un avantaj mare pentru oricine il cunoaste si, daca il va putea stapani, va avea libertati supreme peste oameni. Asa ca is pusese in gand sa invete si el si tot regatul ca sa poata conduce peste toti. Insasi gandul acesta il facu ca dupa ce aranja cat de cat lucrurile premergatoare veniri lui Hevinion sa se duca la fiul sau si sa-l intrebe:
- De zburat am vazut ca sti... Ce alte lucruri mai sti sa faci cu propria-ti energie?
- Eu inca nu sunt bine pregatit; mai stiu sa mut anumite obiecte, de la distanta sau sa citesc cate putin din gandurile oamenilor. Cu toate acestea multe mistere se nasc, pe care omul nu le ca putea atinge, pentru ca o data atinse altele noi se ivesc.
- Chiar poti sa citesti gandurile, se sperie regele si incerca sa para curios, gandindu-se la altceva ca sa-l deruteze in caz ca ar vrea sa afle despre planul lui.
- Da tata, pot dar inca nu foarte bine. Ia gandestete la ceva, si aplecand putin capul se ridica in picioare, apoi cu un gest ce a duce mana la frunte adauga, te gandesti la masa.
Intr-adevar, regele se gandea la masa ca sa nu isi dezvaluie intentiile. Dupa ce servira cu toti pranzul, cei de la castel se dusera sa se odihneasca, iar Lostin pleca sa se plimbe, spre locul unde de obicei se intalnea cu Hevinion. Era parca bucuros ca scapase de un secret ce cu greu putea fi tinut, insa era pe de alta parte speriat sa na-l supere pe Hevinion. Si ca si in alte numeroase dati, naluca aparu rece si lin, cobori in poiana si se apropie de Lostin. Acesta incepu sa-i spuna ce si cum se intamplase, asteptand parca sa fie intrerupt sau pedepsit pentru ca nu pastrase secretul. Hevinion astulta tot si, desi i se parea neinsemnata pentru el o intalnire cu oamenii, acepta totusi mai mult pentru Lostin decat pentru sine.
Era o zi frumoasa a inceputului toamnei cand Hevinion fu primit pentru prima data la palatul aranjat din timp pentru ocazia speciala. Era primul contact oficial dintre cele doua lumi, si totul era cuprins de forfota. In jurul pranzului, un strain cobora straniu din vazduh, chiar spre mijlocul curtii regale. La vederea lui Lostin in recunoscu, se indrepta spre el si ca si cum se stiau de-o viata, se ridica si el de la sol spre al intampina; coborara apoi amndoi si, pasind pe un covor auriu ce tinea de la intrarea in curte si pana la scarile palatului, se indreptara spre sala tronului, unde astepta regele.
Hevinioin porni de-a dreptul spre rege; acesta sta nemiscat, cu gandul in alta parte, cu ochii pierduti spre usa. La vederea nemuritorului tresari ca prin somn si incepu pri onoruri deosebite a-l invita sa stea, sa ii cinsteasca cu prezenta pe o perioada mai lunga, sau macar sa ramana la masa. Mai mult mirat decat incantat, Hevinion accepta sa ramana pentru inca 3 ore spre a le tine companie, dar nu inainte de a ii spune regelui urmatoarele:
- Noi, cei cinci, de care oamenii inca nu stiu, am hotarat ca eu sa fiu cel care ma infatisez primul. De mancat, nu mananc... si nu pot sa ... De fapt o sa mai raman o vreme, insa nu foarte mult timp. Nu pot sa lipsesc, am de umblat, de facut totul si inca nici macar n-am inceput...
Pentru rege fu de ajuns si numai un timp atat de scurt ca sa poata arata prietenia, si bunavointa cu care incerca sa-l maguleasca pe Hevinioin. Vazand doar bunavointa, forta ii promisa inainte de plecare ca va mai reveni poate vreodata, cu un ton ce parea a deveni mai increzator in speranta si apoi disparu fara ca nimeni sa stie sau sa vad cum si unde plecase. Nici macar Lostin nu-l mai putu remarca in aer sau pe pamant. Disparuse complet; lucru ce-i facu pe toti putin infricosati.
Dupa acest prim contact intre templari si oameni, intre forta si muritori, Hevion se intorsese direct la cei cu care-si petrecea eternitatea si incepura sa se confrunte de ce vor face pe mai tarziu. Se horara ca pe viitor tot el sa fie cel care ii va lasa sa cunoasca putin cate putin din tainele primordiale, nenumatate si nestiude de nimeni, usor de uitat de invatat, dar greu de inteles.
Asa oamenii au invatat multe, tot ce s-a scris a mai ramas in memoria cartilor ce nu a fost dat uitarii. Pe timp de multi ani, totul mergea bine, Lostin era amintit in scrieri drept fondatorul legaturii, iar cele cinci forte ca stapanii universului ce se dezvaluia continuu, dar a fost de ajuns o data, o fiinta, sa tradeze adevarata natura umana si totl sa fie distrus. Acest lucru s-a intamplat de mult, tare de mult, cand voi nu mai puteti afla cand si de aceea s-a pierdut pentru unii.
Cand primul om a dorit o schimbare si ca prin ea el sa fie primul, a cutezat sa se razvrateasca impotriva fortelor. Detinea tot, avea destula energie, avea si unelte, avantajul si slabiciunea oamenilor, si resurse, ce sa mai vorbim, tot, cel putin asa parea, ca are tot. In acea clipa tot ce avea a disparut si neavand nimic a incercat sa scape, dar n-a putut. Fortele i-au luat orice amintire lui si semenilor sai si totul a disparut.
Templu a ramas in munte, muntele l-a inghitit, bolta de cristal a devenit diamant si s-a acoperit de roca, lucind doar in interior, lacul a luat foc, nimic de pe panant n-a fost insa distrus.... Si de ce oare? De ce oamenii au scapat? De ce distrugerea planetei n-a incetat? Asta nu pot sa-ti raspund..."
- Dar mai departe, ce s-a intamplat cu Hevinion? intreba fata.
- Mai departe?... exista mai departe?! De fapt poate vrei sa sti ce s-a schimbat; nu multe. Tot a ramas la fel, dar nimic n-a fost cum era.
La auzul vorbelor fata ramase incurcata total. Nu mai intelegea nimic, nici de ce iubeste o naluca, nici cu cine sta de vorba... I se parea ca totul s-a spart, ca ordinea s-a rupt; totusi intreba aproape instinctiv:
- Dar Hevinion...
- O da!... Hevinion... Hevinion a devenit rau... poate mai mult cu sine decat cu ceilalti. Vazand cum ai reusit tu sa-l schimbi numai cu o privire si-un sarut am crezut ca inca mai aveti o sansa si din aceasta cauza ti-am spus aceasta povestea pecetuita in timp si data uitarii. Cine stie?... poate...