Intalinrea - Vlad Ghimbasi
[email protected]
Iatacul spatios unde se afla printesa dadea impresia de pustiu, neant... Luna, urca incet pe bolta rece, trimitand cateva raze ce se contopeau intr-un luciu straniu pe oglinda ferestrii deschise. Afara era racoare si placut dupa ziua torida de vara care tocmai se sfarsise. Inseararea se cobora din ce in ce mai mult...
In lumina palida a lumanarilor, visand parca, sta singura, brodand ceva pe-o panza, aceasta faptura gingasa si inocenta, cu parul lung si negru, cu burele rubinii si ochii adanci, pierduti in necunoscut. In jur toate erau incremenite si tacute... Dar parca din senin un suflu de vant despica vazduhul si ajunse in incapere. Rochia alba a printesei incepu sa tremure usor, iar cateva din lumanari se stinsera... "Ce-o fi oare?...", se-treba fata. Se ridica de pe pat si-si indrepta pasii spre geam. Se uita pe cer insa nu vazu nici o urma de nor; zarea parea de piatra: nimic nu se misca, nici macar greieri nu se mai auzeau. Dadu sa se intoarca iar la broderia neterminata inca, dar se opri. Aceeasi adiere o facu sa tresara, si, putin speriata abatu geamurile ferestrei deschise.
Pe coridoarele palatului se auzeau urme de pasi... Fata se indrepta din nou spre pat, se aseza si ramasa atenta ca sa desluseasca zgomotele. Pasii se apropiara si se oprisa in dreptul usii camerei, apoi se auzi un ciocanit usor si un glas. Printesa il recunoscu: era o slusnica care ii aducea in fiecare seara cate un pahar cu lapte indulcit cu miere fina de albine. Dupa ce bau din paharul de cristal licoarea alba si catifelata copila se simti linistita si, uitand de cusut, se intinse pe pat mirosind parfumul trandafirilor ce venea din gradina palatului. Mireasma frumoaselor flori ii dadea impresia de plutire in vazduh si fara sa simta atipi pe asternuturile din matase de un rosu intens, cu mana dreapta asezata sub tample.
Noaptea se apropia cu pasi tiptili de ceasul cel mai misterios dintre toate; ceas cand totul e posibil, cand linistea si visul de impletesc. La acea ora tarzie tot palatul era imbracat in tacere si pace... nici macar o luminita la vreuna din sutele de ferestre frumos ornate cu marmura alba lucitoare, nici un sunet nu mai strabatea eterul. Castelul tacut parca era in asteptare... si, deodata, o naluca strabatu vazduhul facandu-l sa luceasca mai straniu si mai minunat ca niciodata.
Prin intuneric o flacara de negura strabatea zarea si se apropia mai mult, tot mai mult... pana ce fu deasupra edificiului din piatra rara cioplita cu greu de catre miile de mesteri ce-l construisera cu generatii in urma. Stralucierea de intuneric dadu de cateva ori ocol castelui pentru ca pana la urma sa se opreasca in dreptul ferestrei fetei si sa cobore ireal pana in dreptul iatacului. Privin o data inauntru umbra ramasa imarmurita: in fata ei se dischidea ca mai frumoasa priveliste din cate vazuse; in camera lipsita de lumina zilei si imbatata de intunericul noptii putu deslusi in detalui chipul fetei ce dormea angelic pe patul matasos. Pleoapele cu gene lungi ce acopereau ochii inchisi, parul ei negru, buzele ei rosii, fata alba ca spuma marii, corpul ei subtire cu piele ca laptele, totul, dar absolut totul era perfect la copila pe care o privea. Incerca sa plece insa ceva il retinea... Pana la urma cu o fortare supranaturala isi desprinse incet privirea din camera obscura luminata doar de frumusetea printesei.
Desi umbra se intorsere mai lin ca un fulg de zapada, fata tresari si ca prin somn isi arunca ochii spre fereastra. Printre geamurile intredeschise, in lumina palida a lunii o naluca ii intretaie privirea.
- Visez oare? se intreaba fata. O fi real? N-am mai vazut nimic asa de fascinant; si ca prinsa de o vraja necunoscuta fata se indragosti pe loc de fiinta aceasta magica. Purta o mantie neagra ce acoperea pantalonii si camasa de matase negre si ele. Ochii intunecati sclipeau verde in intunericum molcom, iar parul ii flutura in cap ca o valvataie datorita zborului. Razele lunii ii luminara o clipa fata cand se intorsese sa plece si fata putu sa-i vada pielea alba si rece ca gheata.
Imediat cum reusi sa se dezmeticeasca fata aprinsa o candela si se duse in fata unei oglinzi. Se uita putin in gol apoi cu hotarare isi spusa: "N-are cum sa fie adevarat ce am vazu. E vis si gata." Desi mai hotarata tot nu putu alunga sentimentul care se cuibarise in inima ei mica si plapanda care, dupa cele intamplate nu se mai potolise si batea intruna, mai mai sa-i sara din piept. Isi zise ca totusi e prea tarziu sa se mai gandeasca la tot si ca ar fi mai bine sa sa culce deoarece maine avea de organizat un bal. Asa si era; maine urma sa implineasca sapteseprezece ani si cu ocazia acestui eveniment regele si regina, parintii ei, dadeau cea mai mare petrecere de pana acum. Se intinse din nou pe pat si adormi iar.
Zorii zilei urmatoare se ivira repede si, ca aproape in fiecare dimineata, printesa fu trezita de catre sora ei mai mica, Camelia, care vru, de-aceasta data, sa fie prima care sa-i ureze "La multi ani!". Dupa ce se imbratisara si se sarutara, Camelia aduse imediat vorba de petrece.
- Si ce facem deseara? Tata zicea ca sunt invitati din toate tinuturile. Cred ca va fi superb dupa cate pregatiri am facut.
- Sunt atat de fericita, nici nu-ti pot descrie. Tot ce se face se face pentru mine si ma simt minunat. Vreau ca toti sa vada si sa simta aceasi fericire pe care o simt eu acum. Cred ca nu exista pe lume sentiment mai puternic ca fericirea, iar in acest moment ma stapaneste din plin. Fiecare particica din mine vibreaza si canta voiasa dorinta mea de a petrece; zise voiasa printesa care insa inca mai purta in inima o amintere vaga de noaptea ce tocmai se scursese.
- Hei, hei !... Mai usor cu entuziasmul! ai destul timp sa fi bucuroasa deseara la bal, insa pana atunci mai e. Hai mai bine sa mergem si la parinti sa vedem ce fac, ca si ei vor sa te felicite.[...]
Si ziua trecu repede si se apropia dupamiaza. Fetele incepura sa se gateasca in rochiile pentru bal ajutate de o multime de slujnice. Nerabdarea de a incepe balul se citea pe fetele lor usor imbujorate si voiase.
In tot acest timp Hevinion se trezise din somnul de zi si se pregatea din nou sa cutreiere zarile in noaptea ce urma. Tabloul palatului si mai ales al ferestrei intredeschise prin care privirile lui au putut sa razbeasca si sa observe pentru prima data acea faptura gingasa ii ramasese in minte cu toate detaliile. Isi aducea aminte pana si de pervazul de marmura brodata cu chipul unui trandafir cu floarea larg deschisa, putea sa mai simta si acum mireasma din gradina castelului, insa mai presus de toate vedea intiparit in minte chipul fetei. Capsorul acea cu parul negru si fata alba inprimate parca in asternutul rosu aprins, manuta de sub tample, subtire si alba ca spuma laptelui, corpul putin indoit, cu pielea tot alba, ascuns sub rochita alba si ea.
Mai trecu ceva timp pana ce se putu dezmetici. Soarele de pe cer plecase pe parte cealalta lasand loc lunii reci si galbene. Isi zisa ca ar fi mai bine sa porneasca, sa plece, sa ajunga iar langa castelul fermecat de frumusetea printesei si, fara sa mai piarda nici o clipa se ridica lin in aer si isi lua zborul.
La palat balul incepuse: invitati din toate tinuturile veneau si cu totii se grabeau sa felicite printesa, iar ea ii primea pe toti voiasa, raspandind in jur candoare si dragoste. Fata era imbracata intr-o rochie argintie, intr-o mana tinea un voal alb, subtire si transparent, iar pe cap putra o diadema de argint cu un rubin in forma de trandafir prins la miljoc. Sala balului era scaldata in lumina izvorata parca din toate directiile. Maiestrii muzicieni cantau armonios valsuri nemaiauzite, iar toata lumea dansa si se bucura de minunata pertecere. Cei mai in varsta insa luau masa. Curtenii se intreceau spre a servi cu felurite delicatese pe invitati. Existau si o multime de paji la intrare ce anuntau noii sositi.
Ajungand in dreptul palatului si observand agitatia balului, Hevinion cobora usor ca de obicei, dar de data asta ramasa nevazut. Incerca sa dea cu ochii de printesa aruncand ceva priviri pe ferestrele largi ale salii in care se desfasura balul, insa n-o zari din prima. Mai statu un timp si pana la urma lua hotararea sa participe si el la bal. Se mai punea doar problema infatisarii. "Si cum sa fac sa nu fiu recunoscut?", se intreba naluca. Pana la urma hotara sa-si o esarfa cu care sa se lege peste ochi. Lua deci sceptru in mana dreapta si intinzadu-l spre bolta neagra brazdata de stele isi facu o fasie lata de o palma, neagra, cu cateva stele ici colo, prin care se puteau distinge doar doua gauri. Si-o lega peste ochi, trecand marginile prin parul salbatic ce flutura in adierea cerului. Puse din nou sceptrul in locul in care-l tine, la spate sub mantia neagra, si cobora lin pe pamant la o oarecare distanta de castel.
Spre unsprezece noaptea pajii incepusera sa se plictiseasca: nu mai venise nimenea de ceva timp. Tocmai cand se gandeau ca ar fi bine sa se duca sa guste si ei ceva aparu in poarta aurita a salii un tanar suplu, imbracat in negru, cu parul negru si el, cu fata alba si rece, cu ochii sclipitori ce se vedeau din spatele unei esarfe de culoarea cerului noapte, calcand aproape ireal. Il intrebara imediat cine este dar el raspunsa ca sa-l anunte sub o porecla de Blacky. La anuntarea lui toti invitatii isi rotira privirele. El intra calm si, urmandu-si gandul de a intalni printesa, se indrepta spre ea. Cu o plecaciune foarte galanta ii saruta mana si apoi saluta si pe rege si regina, care mureau de curiozitate. Printesa rosi putin insa la intrebarea acestuia daca doreste sa danseze accepta imediat.
In mijlocul salii se facuse loc pentru cei doi, iar orchestra incepu un vals vienez. Fata se lasa in bratele lui si incepura amndoi sa danseze mai frumos ca niciodata. In jurul lor se prinsera in dans si alte perechi. Cei doi incepura sa discute.
- Cine esti misteriosule Blacky? intreba curioasa printesa care de emotie prinsese in obraji o culoare rozalie.
- Nu sunt cineva, raspunse tanarul, dar tu m-ai fascinat si acum exist pentru tine. Nimic din tot universul nu se compara cu tine. Ochii tai sunt mai adanci ca amrea, chipul tau mai alb ca norii, frumusetea ta mai arzatoare ca soarele.
La auzul acestor vorbe fata rosi si mai tare insa tot nu se lasa. Il privea atenta si asculta soaptele lui si se simtea atrasa tot mai mult. Si dansul continua, si ei pluteau pe podeaua de clestar...
La un moment dat insa fetei ii veni in minte naluca de noapte trecuta. Se uita la el si vazandu-i parul in aer, fata alba si rece, dar mai ales ochii verzi un fior ii trecu prin inima: daca cumva... n-are cum... sau poate, cine stie. Sa-l intrebe? daca se supara si pleaca; sa mai stea si sa vada ce se intampla? "Da asta e, mai astept..."
Dupa ce dansara vreun ceas tanarul o invita afara pe balcon si, mai ca nu mai ca da, fata accepta. In gand avea insa o singura idee "trebuie sa alfu" si cu aceasta porni spre usa laterala ce da afara.
In tot timpul dansului, regele si regina faceau tot felu de planuri referitoare la fetita lor care crescuse parca peste noapte. Se gandeau daca e bine ca a acceptat propunerea la dans, considerand prea sfidatoare aparitia tanarului cu masca pe fata. Dupa mai multe conversatii ajunsera la concluzia ca e mai bine sa nu se nelinisteasca si sa mai astepte pana ce afla mai multe despre misteriosul baiat, apoi se apucara si eu sa guste din feluritele bunatati de pe mese.
Ajunsi afara, sub protectia intunericului noptii tanatul incepu prin a-i marturisi din nou fetei dragostea ce-i poarta, dar aceasta il intrerupse cam ezitand:
- Dar... sti si tu ca eu... Nici macar nu te cunosc si imi placi, insa...
- De-as putea ti-as spune cine sunt, dar mi-e peste putinta si mie si tie sa intelegi.
Fata gandi: "Deci e adevarat; el este; am ghicit ca e el!" si o fierbinteala puternica ii strapunse pieptul. Inima incepu sa-i bata si mai puternic ca pana acum si, balbaindu-se, rosti suav:
- S-ar putea... parca aseara... si nu sunt sigura insa cred ca tu...
- Deci m-ai vazut! si deodata putin suparat isi smulse esarfa de la ochi. Dar cu de ai putut sa ma vezi, nu inteleg cum de ...
- Stt...!, si acoperindu-i buzele roz si reci cu degetul, nu e nevoie sa m-ai spui nimic. Nu vreau sa stiu nimic; inima mea e deja a ta de mult.
La auzul acestor vorbe un fior mai rece si mai frumos ca niciodata il strabatu, ochi verzi se adancira, parul incepu sa-i fluture si prinzand-o in brate incepu sa pluteasca mai usor si lin ca aripile unui fluture. Ea, simtind cum se ridica, tresari putin si se lipi de gatul lui cu mainile mici si albe, apoi, arzand parca, isi lipi buzele fierbinti si rosi de cele ale lui Hevinion. Acesta raspunsa prin a se inalta si mai mult. Sarutul fierbinte al fetei parca dezghea figura rece si alba a tanarului. Fata-i deveni galbena si fierbinte ca soarele si, continuand avantul spre cer, ajunsera amandoi deasupra palatului. Panorama ce i se arata pentru prima data fetei era mirifica: gradinile mari se intindeau sub picioarele lor ca niste covoare tesute in mii de culori sterse de intuneric, padurea era o pajiste neagra, nori pareau niste voaluri cenusi la feseastra nesfarsita a cerului, iar luna, frumoasa si rece ii dezmierda parca cu razele eu palide si parca calde.
Hevinion lua in mana-i rece palmele fierbinti ale fetei si zise:
- Vino cu mine si nu vei mai avea nici un fel de grija, toata viata vom fi impreuna: tu lumina mea, eu intunericul tau.
...iar fata murmura ezitand: "Vin...", fara sa stie ce va urma si cate lucruri necunoscute i se vor dezvalui.
La auzul aprobarii fetei Hevinion innebuni de fericire. Era pentru prima data in viata cand se simtea cu adevarat fericit si parca totul si toate erau ale lui. Cobora apoi lin spre camera unde o vazuse pentru prima data pe domnita si se strecura inauntru. Atinse apoi cu picioarele podeaua si o lasa incet din brate pe printesa. Acesta, nevrand parca sa coboare isi smulse de la gatul lui mainile fine si ii cuprinse capul sarutandu-l prelung si parca cu mai multa caldura. El raspunse mangaindu-i lin corpul si facand-o sa simta un fior rece si atat de placut ca nu se putu abtine sa nu tremure de placere. Dar clipa trecu si inca lipiti Hevinion sopti:
- Eu trebuie sa plec; ma asteapta mule incercari. Voi veni sa te iau cu mine cat mai ...
- Nu, nu pleca! Mai stai! Nu vreau sa te pierd!...
- Nu te speria, n-ai sa ma pierzi. O sa revin si maine seara si in toate serile, pana ce voi putea sa te iau cu mine. Insa un singur lucru pot sa-ti spun: numele meu este Hevinion.
- Hevinion... O, ce frumos!... Il voi pastra in minte pururea si daca vrei sa sti nimic din lumea asta nu mi-l va lua.
- Dar tu, cum te numesti iubita mea...
- Lo...
- Minunat... dar acum trebuie sa plec...
- Mai satai..., nu, dute si sa revi cat poti de iute, sa-mi stingi cu gheata ta tot corpul meu incins de dragostea ce-ti port, rosti fata cu ochii plini de lacrimi.
Si despartindu-se cu greu el zbura pe geam si dupa cateva clipe nu se mai zari. Fata, ramasa singura in odaia spatioasa, se ghemui in pat, lua in brate o perna, o stransa tare la piept si, cu ochii lacrimand inca, adormi. Toata noaptea il visa si tot felul de intamplari i se prelingeau printre pleoape. Se vedea purtat prin nori cu o caleasca de cristal, colindand pe deasupra muntilor, dealurilor verzi, campiilor intinse si vestede, marilor albastre si adanci. Dar nimic din toate acestea nu le vedea sau simtea. Totul se stingea in inima fetei la vederea nalucii, iluziei de-o clipa, neatinsa de nimenea pana la ea, ce in vis ii era mereu aproape dezmierdand-o si iubind-o.