Magnolii uitate
- Mihai Simionică [email protected]
El, un orb bătrân. El, un copac iar drumul alergând sub El. Ea, o minune. El, cu rădăcini crescute adânc printre cioburile amintirilor. Ea, pășind prin pădurea de magnolii. Sub pași-i strivește covorul de petale moarte în praf ca de chihlimbar. Se apropie
parfumul ei îmbată copacul pustiu. Se oprește în fața Lui îngenunchind. Ridică o mână de petale veștede și-și împreună palmele peste ele ca pentru rugăciune strecurându-le o lacrimă, un sărut. Deschide palmele
ține un boboc de magnolie care se desface încet, încet.
Dar El nu mai e de mult copil. Au trecut ani peste și prin El
e un orb bătrân acum. Și plânge
plânge pentru că Ea nu ajunge. Îi simte parfumul și se-mbată cu el dar Ea nu se arată. Ar vrea să se trezească
dar nu visează. Ar vrea să spele totul și plânge
Nu, nu plânge
plouă. Lacrimile lui alunecă din cer ca o ploaie fină de primăvară
pierdută. Picături fierbinți i se preling pe față
lacrimi, ploaie, Ea, vise, cioburi
Cine a văzut orbi sub ploaie și copaci visând ?