Sfârsit de liceu, început de viata - Mihai Simionică
[email protected]
Parcă mai ieri asteptam cu emotie si strângere de inimă să intrăm la liceu. Azi, din nou cu
înfrigurare, ne pregătim să dăm B.A.C.-ul, admiterea la facultate, examene grele de care
ne legăm sperantele de viată. Între timp au trecut patru ani. Prinsi în tumultul vietii de
liceeni, între petreceri si note, între maturitate si jocuri de copii, nici nu i-am simtit trecând.
Am crescut, si dacă nu neapărat ne-am maturizat, cu sigurantă însă ne-am schimbat. Fie
trâmbitând că de acum nu mai trebuie să ascultăm de nimeni, fie cu regretele pierderii
ultimelor fire de copilărie cu bunicii ei cu tot, ajungem în cele din urmă să realizăm că
"lectiile de viată", lectiile cu adevărat importante nu ni le-a predat nimeni. Tot noi rămânem
să le-nvătăm (dacă n-am făcut-o deja) , plătind pentru fiecare pretul cuvenit , sau din contră
să nu învătăm nimic din ele si să colectionăm doar înfrângerile. Si e dureros să te trezesti în
pragul vietii pe cont propriu că nimeni nu te-a învătat cum să-ti găsesti echilibrul. Mai rău:
nimeni nu ti-a spus că trebuie s-o faci.
Si mă refer la echilibrul nostru interior, la echilibrul între eficacitate si constiintă.
Pe de o parte omul supra-rational, competitiv în "jungla capitalistă", matricea de computer
precisă si functională doar în nisa îngustă a gândirii materialiste, omul ce calcă peste cel
căzut în fata lui fără să clipească, omul care stie pretul tuturor lucrurilor dar valoarea nici
unuia.
De cealaltă parte omul sentimentelor, în stare să trăiască pentru ceilalti, omul care se
bucură de un răsărit de soare, de primul fulg de nea, de zâmbetul unui copil, visătorul ce-si
dă ultimii bani colindătorilor, omul ,naiv, care încă mai crede în bunătatea semenilor, desi
de multe ori sfârseste dezamăgit, înselat, folosit si, singur
Noi ? Noi ar trebui să fim nu atât la mijloc între cele două extreme, cât fiecare dintre ele în
parte, atâta si atunci când trebuie.
Ce păcat însă că , zbătându-ne să supravietuim, unii dintre noi îmbătrânim prea repede
uitând să mai visăm, ne obisnuim să fim indiferenti, iar altii ne facem din renuntări, sacrificii
si compromisuri un "modus vivendi", pe când cei mai nenorociti dintre noi ne abandonăm
(individualitatea) în voia "curentului".
Din fericire există însă si un ce bine. Ce bine că unii n-am uitat să fim frumosi, că putem trăi
pentru ceilalti, că n-am uitat să-i ajutăm, ce bine că mai stim să ne bucurăm de un prieten,
ce bine că n-am uitat a iubi.
Ce bine că mai există alb în si printre noi. Ce bine că încercăm măcar să ne găsim
echilibrul.