Despre curajul de a spune NU
sau Omul ca hârtie igienică - Mihai Simionică
[email protected]
Suntem în primăvara anului 2000 si putem merge pe stradă la ce oră vrem, îmbrăcati cum vrem, putem spune orice dorim fără teama de a fi arestati, putem scrie liber, avem acces la informatii, în fine putem face cam orice ne era teamă să facem înainte de Revolutie , teoretic cel putin. Spunem că suntem liberi. Ne mândrim că suntem capitalisti, că putem spune NU, că nu mai suntem îndoctrinati, că putem fi noi însine. Trăim într-o societate bazată pe cerere si ofertă (mai pe scurt, bazată pe interes), cu piată liberă, în care sunt o multime de oportunităti de afirmare accesibile tuturor claselor sociale, trăim în democratie.
Despre aceste subiecte s-au scris multe pagini chiar si la noi, în general pentru că fiecare autor avea câte ceva de obiectat, mai ales în ceea ce priveste felul în care noi românii, am înteles atât de mult aclamata democratie. Si fiecare spunea de ceilalti că habar n-au ce-i aia democratie, că sunt ba comunisti, ba regalisti, ba anarhisti, ba nu mai stiu cum. Dar chiar prin faptul că se băteau cu pumnii în piept (si o fac în continuare) că numai ei au dreptate si toti cei care nu sunt de acord cu ei trebuie înlăturati îti dovedeau spiritul talibanic incapabil să înteleagă/accepte unul din principiile fundamentale ale democratiei: cel al libertătii de expresie; principiul conform căreia două persoane pot avea puncte de vedere diferite si totusi să nu-si dea în cap unul altuia. Iar acesti oameni, tocmai prin dreptul de a vorbi liber, fără a fi îngrăditi de careva, prin accesul la mijloacele de presă au avut posibilitatea de a influenta semnificativ gândirea maselor. Ei au devenit "Liderii de opinie", creatorii "oamenilor noi, competitivi, post-decembristi". Ei sunt cei care ne-au inoculat valorile omului capitalist, ale economiei de piată. Din cauza lor sunt acum atâtia oameni pentru care nimic nu contează mai mult decât banul, care nu ar misca un deget să te ajute fără să tragă vreun folos, care se transformă fără nici o ezitare din cel mai bun prieten al tău în dusman de moarte când nu mai reprezinti o investitie rentabilă. Iar partea cea mai rea nu este că nu dau doi bani pe tine cât nu le folosesti, nici că te folosesc până te sleiesc de ultima resursă iar apoi te aruncă cât colo. Nu! Partea cea mai rea este că nu-i pot accepta pe ceilalti membri ai colectivitătii decât ca subordonati. Cel mai probabil din cauza lăcomiei derivată din neîmplinirea aspiratiilor pe plan financiar-profesional-emotional. Cică „Ce-i aia egalitate? Colectivitate ? Asta-i comunism!”. Este foarte greu să te dezobisnuiesti să pierzi timpul si să fii plătit pentru asta , unii încă mai fac asta si încă cu mare spor. Păcat că nu sunt si eu printre ei, nu-i asa ? În actuala situatie politico-economică e si normal să apară această frustrare socială întrucât pentru cei mai multi dintre noi visul de a avea două-trei vile, limuzina la scară, secretara pe genunchi si o slujbă la care eventual să nu facem mai nimic nu s-a materializat. De asta am si votat cum am votat !
Apare o lipsă de încredere în noi însine, începem să-i vedem pe toti ceilalti mai "competitivi" ca noi si să ne fie frică nu cumva mâine să noi ajungem la discretia lor. Asa că dăm tot ce avem mai rău în noi ca să le facem viata cât mai amară, să-i tinem cât mai jos posibil, să-i reducem la tăcere. De ce să audă lumea ce au de spus, că dacă zic ceva mai bun ca noi? Iar această mentalitate bolnavă si păguboasă este trecută mai departe copiilor, ceea ce este foarte periculos întrucât acestia si-o însusesc temeinic. Ca si ideea că pentru a reusi să te ajungi mai sus trebuie să te "strecori", sa-îi "sapi" pe ceilalti.
Si drept e ? Drept e să nu te mai tină stomacul să le spui NU ! Eu nu vreau să fiu încuiat si rău ca voi ! Eu vreau să pot pune seara capul pe pernă multumit că azi am ajutat pe cineva; cu mult, cu putin, important e că l-am ajutat într-un moment de cumpănă, că l-am ajutat să fie mai bun, că l-am ajutat atunci când i-ati fi putut face un rău.
Vreau să nu mă tem că voi fi acuzat de tot felul de lucruri (împotriva cărora mă zbat) doar pentru că cineva se teme că îmi va fi mai bine decât lui. Vreau să pot spune că citesc, că apreciez adevărata cultură, că iubesc si cred în bunătatea unui străin fără să fiu privit ca un nebun. NU! Eu cred într-o lume mai bună în care merită să te dăruiesti, într-o lume în care dacă te porti sincer si frumos cu ceilalti si ei se vor purta la fel cu tine. Cred într-o lume în care zilnic facem măcar un lucru bun. Cred într-o lume în care fiecare zi începe si se sfârseste cu un gând bun. Într-o lume în care dimineată după dimineată să putem privi răsăritul si să ne dăm seama cât de mici si neînsemnati suntem pe acest Pământ, dar în acelasi timp, să constientizăm cum o singură viată influentează atâtea altele, să constientizăm imensa noastră putere, a fiecăruia dintre noi: puterea de a schimba ceva în bine. Stiu, nu putem schimba Lumea de unii singuri. Totusi, atunci când crezi trup si suflet într-un anume ceva, atunci când vrei cu adevărat, se va întâmpla iar mâine vor crede si altii. Eu n-am uitat albul, pacea, libertatea, dragostea, prietenia, sinceritatea, speranta. N-am uitat "Totusi iubirea", n-am uitat să spun "Mie-mi pasă!". Cred în ele! Trup si suflet! Si nu sunt singur. Iar mâine vom fi si mai multi. Cred în voi. Cred că nu veti uita că suntem cu adevărat puternici când putem face să fie DA dar spunem NU ! Putem fi ca ei (mici si răi) dar suntem puternici si învingători pentru că suntem noi. Să faceti întotdeauna ceea ce simtiti indiferent de ce se întâmplă în jurul vostru, să aveti propria scară a valorilor si nu uitati că puterea vine din noi.
Adevărata dramă a democratiei si a liberalismului în general este distantă dintre teorie care frumoasă si luminoasă si practică. Cam tot la fel de frumoasă în teorie era si democratia socialistă, însă dintr-un exces de zel în aplicarea ei comunismul a ajuns să fie urât.